Dacă, de la bun început, Kazimir Kurta şi-a propus să fie, înainte de toate, un autoritar colorist, atunci, cu siguranţă, peisajul a servit şi serveşte de minune concretizării acestui (pentru mine, cert, pentru alţii poate doar ipotetic) deziderat.

Culoarea „ante portas”! Puternică, directă, neechivocă. Un (exploziv) mesaj prin ea însăşi. Într-atât de autonomă, cu o dinamică particulară, încât pare gata să angajeze alte valori simbolice decât o face subiectul însuşi al pânzei. Aproape substrăgându-se acestuia, ba chiar subminându-l, mai cu seamă dacă vorbim despre o mai veche obsesie a plasticianului, copacul frînt, trunchiul solitar venind din alt timp al propriei sale vieţuiri, ca să se regăsească în ceea ce i-a fost dat să fie: ulucă, într-un gard, la rându-i ştirb, măcinat de cine ştie ce alte vremi şi vremuiri… Privit din perspectiva acestei dominante,

culoarea, peisajul, chiar şi în ipostazele sale luminos-senine, cu personajul-copac încă viguros, multiplicat (numărul 3 pare să fie, şi el, un „clou” al lui Kurta) ori statuând – cu un desen mai fin, mai evaziv, cu uşoare clarobscururi – pădurea, împrumută,  volens-nolens,   sensul   tragic   al  trunchiului  frânt,   solitudinea şi  extincţia  sa,  pe   care  funcţia utilitară (uluca) nu o anihilează câtuşi de puţin. Reverberaţiile solitudinii sunt, de altfel, vizibile şi în lucrările care aduc şi alte „obiecte” în planul larg al peisajului natural (scaunul,  mingea  – de pildă), pete distincte în orizontul cromatic dar nu şi certitudini alinătoare, menite să estompeze măcar perspectiva disoluţiei.

Şi totuşi, ca într-un exerciţiu al unei demnităţi pe care nu-i deloc exclus să o înţelegem ca motivaţie de fond a lui Cazimir Kurta, din raportul contrastant cromatică-figuraţie, mi-aş îngădui să cred că expoziţia de faţă este o categorică afirmaţie: „copacii mor în picioare”.

 

Ada D. Crucianu

Resita

aprilie 2016